Cum sta treaba cu fluturii

Cred ca sunt una dintre putinele persoane care n-au fost impresionate de reclama Cosmote. Si asta dintr-un motiv cat se poate de simplu. Cand eram mica, am avut un singur fix, si ala pe la 3 ani. Mama avea o bluza de trening alba, pe care scria, de la umarul stang pan’ la al drept, pe rotund, asa, Louisianne. De pe tricoul ala am invatat sa citesc si, cand am priceput literele, obisnuiam sa repet obsesiv “L-o-u-i-s-i-a-n-n-e, Louisianne. E bine, mami?”. De zeci de ori, in fiecare seara.

In rest, adresam intrebarile o singura data si ma straduiam sa nu enervez. Intr-un fel, a fost bine asa, pentru ca am incercat mereu sa tin minte din prima. Daca n-a mers sau am uitat pe drum, trebuia sa ma descurc. In fine, sa nu divaghez. Ai mei m-au invatat sa intreb doar daca e cazul si, daca intreb, sa acord atentie raspunsului. Asta, o data.

A doua ar fi ca la mine in familie se fac doua lucuri: se vorbeste, adeseori, pe sleau (n-as zice porcos, ca nu-i fun daca nu sunteti aoclo sa intelegeti) si se tipa. Relatia mea cu tata e una speciala, semanam din multe puncte de vedere si putem fi amandoi destul de colerici. Faza e ca adeseori ne-am distrat cunostintele behaind unul la celalalt, pentru ca, doar cateva minute mai incolo, sa conspiram cine ste ce concert de ragaituri, ca s-o disperam pe mama (nu, eu nu ragai, ca printesele nu ragaie).

In clasa a doua parca, am avut celebra problema cu vulpea si cainele, care alearga fiecare nush cum. Trebuia sa descopar in cat timp reuseste sa ajunga vulpea cainele. Pe cuvant de femeie, si in ziua de azi mi-e groaza de problema aia. Asta pentru ca, dupa ce mi-a explicat-o de doua ori, iar ochii mei erau tot mai mari si mai umezi, semn ca nu pricepusem nimic din ce-mi explicase (desi tata-i un om cu o logica solida), pe mustacios l-au apucat dracii si a-nceput sa zbiere.

Nu-mi mai amintesc ce s-a intamplat. Ce stiu e ca mai am si acum desenele facute de el pentru ora de desen, gasesc si acum, prin te miri ce carti din biblioteca, hartiute cu scrisul lui, in care incerca sa-mi explice matematica. Da, tata tipa, eu tip, in 29 de ani am tipat mult unul la celalalt. Interesant, imi dau seama acum, cu un oarecare respect, daca nu in vorbe, macar in voce.

Cu mama, relatia e altfel. Still, stie ca, atunci cand ajung sa ridic tonul, o fac fix pentru ca-mi pasa prea mult de ea. Lucrurile care nu ma lasa rece ma aprind. Cand ma aprind, adeseori, ies scantei. Cand tac, fie m-am detasat, fie lupt ca sa fac asta.

Mi se pare condamnabil sa-ti uiti parintii, sa nu vorbesti cumva cu ei, sa nu-i ajuti si sa nu le intorci dragostea. Mi se pare gresit sa nu le explici ceea ce, poate, acum, ii depaseste pe ei (“Eu cum trimit SMS-uri?” – rings a bell, anyone?), sa nu ai rabdarea sa le spui de 100 de ori cum se deblocheaza telefonul sau sa nu gasesti un minut, in fiecare zi, ca sa te interesezi despre ei.

Nu sunt de acord insa cu modul in care fiecare asculta, cu felul in care exista si functioneaza relatiile cu cei dragi tie. Da, trebuie sa ascultam mai mult, si fiecare asculta in felul lui.

Cititorul din peșteră de Rui Zink

Ce se întâmplă atunci când un profesor de literatură care a ştiut să se facă îndrăgit de elevii săi şi care a citit probabil un munte de cărţi decide să îşi încerce şi talentul la scris? Poate eşua lamentabil - unii sunt făcuţi doar să analizeze - sau poate scrie poveşti grozave. 

Câteodată, însă, apare câte unul care scrie o mică bijuterie literară, iar unul din ei este chiar Rui Zink. Să nu vă aşteptaţi însă la un eseu filosofic despre viaţă; sunt câteva cuvinte de genul ăsta ("Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar.") dar Rui Zink a pornit cu altă idee la drum: el a creeat un manifest pentru citit, folosindu-se de instrumentele pe care le cunoaşte cel mai bine. A ieşit la lumină astfel povestea unui băiat care nu a pus mana pe prea multe cărţi (nici măcar la propriu) şi care, încercând să se ascundă pe o corabie, se trezeşte în mijlocul pustietăţii albastre alături de un echipaj aflat în căutarea unui monstru: Anibalector. 

Anibalector nu este mâncător de oameni "de profesie", după cum probabil v-aţi gândit, făcând legătura cu faimosul canibal, deşi când este ameninţat nu se sfieşte să îi considere un alt fel de mâncare. Numele lui nu vine de la Hannibal Lecter ci de la animal lector. Pentru că asta este, un animal uriaş care îşi petrece viaţa citind cărţile de pe corabiile aruncate de mare pe insula sa. Cei doi devin printr-un concurs de împrejurări parteneri de discuţie şi vocea autorului care dă propriile sale răspunsuri la întrebări de genul "Ce faci dacă nu înţelegi o carte?", "La ce serveşte cititul?".

Până la urmă această poveste (pentru că da, are şi un punct culminant şi un deznodământ) cred că este scrisă mai degrabă pentru "necititori". Pentru prietenii cărţilor sunt spuse următoarele cuvinte:
"Ocazional, am" cum să spun" miraje. Îmi plimb ochii peste feţele din jur, feţele voastre şi, ici şi colo, mi se pare că văd un Anibalector. În miniatură, bineînţeles, sau latent."

De-astea, ceva-uri

Am început anul cu o tăietură straşnică la picior, din cauza unui pahar care pur şi simplu nu voia la mine în mână, ci pe ciorapii mei a la french, cu trandafiri negri… Şi zău dacă mi-a păsat că îmi curgea sânge şiroaie de pe picioare în timp ce toată lumea din încăpere căuta şerveţele şi spirt si prostii din astea. Eu nu mă gândeam decât la ciorapii mei cu trandafiri mici, negri, din dantelă… Deh femeile.

Continui anul cu acelaşi amestec de senzaţii: când ar trebui să-mi pese de una, eu mă gândesc la aialalată şi tot aşa. După o pauză de câteva luni, am revenit la cărţi. Asta pentru că, probabil, s-au terminat toate horror-urile decente. Still, aseară am descoperit o chestie, High Tension îi zice, un film de acum vreo câţiva ani. Crime plăcute, numai bune de pus în ramă, a little gore stuff şi nişte decoruri româneşti pe care le-am semi-recunoscut. A, şi puţin Luc Besson, cum îi şade bine unui film franţuzesc.

Acum eu sper ca starea asta de hohoscop să nu mă ţină până la începutul lui 2010, când probabil voi sparge cine ştie ce şi, bineînţeles, la 12.00 noaptea mi se vor servi şerveţele, spirt şi altele. Prefer şampania, sincer.

Urmează patru zile în care voi uita de orice, mai puţin de mine. Sau poate şi de mine, că aşa e sănătos, nu?

ANUL ĂSTA SE POARTĂ LECTURA. FII ȘI TU LA MODĂ!


S-a lansat proiectul LECTURA ȘI AVENTURA, proiect de parteneriat între școlile „Petru Comarnescu” și „Teodor Balan”. A venit cu mare entuziasm alături de noi și domnul Cezar Căilean, director de marketing al „Alexandria Librării” și partener al proiectului. Domnul Nicolae Dărămuș, scriitor și publicist care ne este de multă vreme prieten, va fi din nou și dumnealui alături de noi. Dorim ca prin schimbul real de experienţă dintre participanţi să-i convingem pe copii de valoarea culturală şi spirituală a cărţii, deoarece în ultimii ani se observă o scădere a interesului faţă de lectură. 

Televizorul, jocurile video şi calculatorul sunt cele care au „furat” interesul copiilor şi chiar al adulţilor pentru a citi o carte. Contactul direct cu cartea este concurat mai ales de informaţia oferită de calculator. Unii părinţi nu mai reprezintă un model pentru copii din acest punct de vedere, pentru că nici ei nu citesc. Deşi în cadrul orelor de curs, parcurgând programa şcolară şi manualul, încercăm să dezvoltăm la elevi gustul pentru lectură, se pare că nu este suficient. Toți cei care au participat la lansare, au fost de acord că este necesar un asemenea proiect, pornit din dorința de a schimba orașul nostru, județul, România întreagă, prin lectură și au arătat un mare entuziasm față de activitățile propuse pentru anul acesta:


În luna noiembrie: CARTEA CARE M-A VRĂJIT - recenzie de carte: prezentarea cărții preferate în urma alcătuirii portofoliului de lectură pe baza cărții care preferate. Acest portofoliu va cuprinde un argument, rezumatul cărții, desene, citate preferate, comentarii, dialoguri cu personajele cărții și se va realiza încă de la începutul anului școlar. Tot în noiembrie vom organiza la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina manifestarea LECTURI URBANE: HUMORUL CITEȘTE: colectare, donație de carte și lectură în public. Activitate organizată ÎMPREUNĂ cu Alexandria Librării. 


În decembrie: „O poveste de Crăciun” - dramatizare după cartea cu același nume de Charles Dickens. „MICUL PRINȚ” ȘI MICUL ECRAN. Activitate – atelier cu elevi ai celor două școli implicate în proiect, pe tema lecturii în raport cu mass-media și Internetul, apoi vom face un sondaj pe tema opiniei elevilor despre avantajele lecturii, folosirii Internetului și privitului la televizor.


În luna ianuarie ne-am propus să urmăm PAȘII POETULUI și să sărbătorim nașterea lui Mihai Eminescu printr-un concurs despre viața și opera marelui poet, în urma și pe baza lecturii obligatorii a cărții „Viața și opera lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, dar și un scurt recital de poezie din creația poetului Mihai Eminescu, împreună cu o expoziție de desene inspirate din opera acestuia. 

În februarie: OCHELARIADA: ziua porților deschise la care vor participa părinții, bunicii, mătușile și unchii, povestindu-le copiilor despre experiența lor de lectură. Vor avea loc dezbateri despre ce se citea acum douăzeci sau acum patruzeci de ani în școală și ce se citește acum. Vom cunoaște CARTEA CĂLĂTOARE (PRIN SPAȚIU ȘI TIMP) – o carte în alb, confecționată de către copii, care se va completa de către toți membrii familiei, cu impresii despre lectură, amintiri, imagini. Poate că vom face și o expoziție-anticariat de cărți vechi. 



Luna martie va fi dedicată în întregime mamelor, prin organizarea unui concurs de eseuri cu titlul MAMA ÎN LITERATURĂ, despre felul în care apare imaginea mamei la diferiți scriitori: Ion Creangă, George Coșbuc, Mircea Cărtărescu, Mihai Eminescu și alții, dar și un recital de poezie despre mamă la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina. La clasă vom face compuneri libere dedicate mamelor noastre. 



În aprilie, Ministerul ne-a oferit cadou o săptămână de activități extrașcolare și extracurriculare, numite ȘCOALA ALTFEL, așa că vom profita de acest timp, încurajând lectura prin diferite activități interesante: TRENUL DE LECTURĂ (pe parcursul unei călătorii cu trenul la Vatra Dornei, elevii vor citi, fiind astfel un exemplu pentru ceilalți călători, apoi vom face un concurs de postere pe baza cărții citite în TRENUL DE LECTURĂ. Dacă tot avem mai mult timp, ne vom întâlni din nou cu domnul Nicolae Dărămuș, scriitor și publicist, care ne va vorbi despre cărți dar și despre ziare, din care, de asemenea, se învață. Vom pregăti sceneta „BOOK-noul dispozitiv de cunoaștere”. Vom lua interviuri persoanelor interesate de cărți pe care le vom întâlni în această săptămână în Biblioteca Orășenească și în Alexandria Librării,  interviuri care vor apărea în revista școlii și în ziarul proiectului „Lectura și aventura”. 


Luna mai va sta sub semnul LECTURII ÎN PUBLIC. Vom face exerciții de lectură în parc, pe băncile din fața Alexandria Librării, în Ariniș, pentru a-i îndemna să citească pe toți copiii și locuitorii orașului.
În iunie va fi un moment de bilanț și de evaluare a activităților desfășurate pe tot parcursul anului. Vom lansa, de 1 iunie, în cadru festiv, ziarul proiectului, ziar realizat de către elevii participanți. Vom mediatiza proiectul în mass-media locală și vom face schimb de experiență on-line cu colegii din Spania. Vom face referate, statistici, grafice, și vom planifica împreună activitățile din anul școlar următor.
Așteptăm adepți!

Humorul Citeste

În cadrul proiectului „Lectura şi aventura”, proiect de parteneriat al școlilor „Petru Comarnescu” şi „Teodor Balan” din Gura Humorului, împreună cu Alexandria Librării, se organizează vineri, 18 noiembrie 2011, prima ediţie din “Humorul Citeşte”, o manifestare menită să încurajeze lectura în spaţii publice. 

Evenimentul face parte din proiectul naţional Lecturi Urbane-Oraşul Citeşte, un proiect de implicare socială ce are ca scop crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii. Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor. Timp de două ore vom citi împreună cărțile adunate prin donații, după care le vom putea lua acasa pentru a continua să le citim. Manifestarea va începe de la ora 13.00 şi se va desfăşura în proximitatea librăriei Alexandria şi la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina.

Te aşteptăm în locaţiile partenere (la școală, la Alexandria Librării sau la Muzeul Obiceiurilor Populare) să DONEZI O CARTE. Cărţile primite vor fi inscripţionate cu însemnele proiectului „Lectura și aventura” și “Citeşte şi dă mai departe!” şi apoi  vor fi dăruite cititorilor prezenţi  pe 18 noiembrie la acțiune.

Donează! Citeşte! Dă mai departe!

Muzeul figurilor de stil de Florin Bican

Nu mă mai înţelegeam cu Francisca de nici o culoare. Francisca este fetiţa mea. N-ar fi ea copil rău, chiar dacă-i fetiţă, dar e raţională ca o maşină de spălat cu program şi chibzuită ca un termostat. 

Îi spun de exemplu să se încalţe odată, că de-o săptămână aştept după ea să ieşim la plimbare. Iar ea, în loc să intre-n priză, lasă ghetele baltă şi se duce glonţ să consulte calendarul şi ceasul, după care mă informează solemn că nici după calendarul aztec nu avea cum să treacă o săptămână de când a început ea să se încalţe, darămite după calendarul nostru ortodox de deasupra frigiderului, din care se vede clar că de acum o săptămână ea s-a încălţat nu o dată, ci de exact şaptesprezece ori - luând în calcul şi cele trei ocazii când se întorsese de la joacă doar puţiiiiin, puţin de tooooot, ca să-şi ia din cameră o jucărioară, iar eu am obligat-o să se descalţe, că n-are voie să umble ca vaca încălţată prin casă, că doar nu locuim în grajd, şi p'ormă a trebuit să se încalţe din nou... 

I-aş fi adus eu jucărioara la uşă, ca să nu se mai descalţe ea, da' ce, parcă în vraiştea din camera ei mai găseşte omu' ceva? Că i-am spus de zece milioane de ori să-şi facă ordine în cameră, da' parcă aş vorbi cu pereţii. Deunăzi am avut chiar o discuţie serioasă cu ea. 

Francisca, i-am zis, dacă până diseară nu-ţi faci ordine-n jucării, te omor cu mâna mea. Din două una, i-am zis: ori faci ordine, ori îţi faci testamentu'. Când intru la ea-n cameră s-o controlez, găsesc jucăriile împrăştiate ca după cutremur, iar Francisca mea stătea cuminte la masă şi scria. Ea, care n-ar scrie nici s-o pici cu ceară... Ce scrii acolo, zăpăcito? m-am răţoit la ea. Am văzut că în capul foii scrisese TESTAMENTU LU FRANCISCA, iar dedesubt făcuse o listă cu numele prietenilor ei, desenând în dreptul fiecăruia jucărioara pe care i-o lăsa prin testament. Mă trecuse şi pe mine pe listă alături de imaginea ursuleţului său preferat şi când am văzut asta, parcă m-am mai muiat. Deşi îmi plăcea mai mult girafa... I-am spus atunci să fie şi ea mai cu capul pe umeri. A dus speriată mâinile la tâmple, a verificat şi mi-a spus că-l are pe umeri, de ce-o sperii?

Un lucru e clar - aşa nu se mai poate. Ce să mă mai fac cu copilu' ăsta? Că tot ce-i spui ia de bună. Când îi spun să lase desenatul şi să se culce odată că ne prinde dimineaţa, ea se uită la ceas şi-mi spune că până dimineaţă mai avem exact zece ore şi paisprezece minute şi că ei nu-i mai trebuie decât cinci minute să termine desenul... M-am tot gândit şi am ajuns la concluzia că a sosit timpul pentru o vizită la Muzeul Figurilor de Stil, să vadă şi ea că nu tot ce zboară se mănâncă. M-am dus la grădiniţă şi am vorbit cu Miss să-i dea drumul mai devreme, că-n ziua aia tot aveau program de acrobaţii şi fiţe. Doamna Miss, i-am spus, daţi-mi-o pe Francisca mai devreme, că vreau s-o duc la Muzeul Figurilor de Stil. Luaţi-o, luaţi-o, mi-a spus Miss, numai să nu vă duceţi cu ea la McDonald. Că parcă mai aveam eu bani de McDonald după ce plătisem grădiniţa... Ne-am dus direct la Muzeul Figurilor de Stil, unde-i intrarea gratis. În prima sală erau tablouri cu unu' Vico şi mult text. Am trecut prin ea ca săgeata, să n-apuce Francisca să mă-ntrebe cine-i nenea şi să mă pună să-i citesc. Da' nici pe ea nu părea s-o intereseze prea mult. Oricum, nu-i place la muzee. Am avut noroc că-n ziua aia ploua şi n-a făcut circ că de ce nu mergem în parc. Da' avea o faţă lungă de ziceai că dă cu bărbia-n parchet. În a doua sală s-a mai înseninat:

- Ce-i fluturele ăla mare? m-a întrebat.
- Metafora, tată, am lămurit-o eu, apropiindu-mă cu ea de vitrina în care metafora fâlfâia alene din aripi.
- Da' de ce are aripile din oglinzi?
- Păi ca să oglindească în ele lucrurile care-s prea departe unele de altele şi să le-aducă mai aproape.
- Da' de ce să le-aducă mai aproape?
- Ca să se uite unele la altele din cele două aripi şi să se vadă altfel. Ca atunci când te-ai costumat tu-n buburuză pentru serbarea de la grădiniţă şi te-ai uitat în oglindă...
- Şi de aia-mi zici câteodată buburuză chiar dacă eu sunt fetiţă?
- Îţi ziceam şi înainte. De când erai mai mititică. Pentru că erai rotunjoară, te mişcai încet şi aveai ochişorii negri-negri ca punctele de pe aripioarele buburuzei. Şi-odată când ţi-am pus o hăinuţă roşie, mi s-a părut că eşti chiar buburuză.
- Da' buburuza ce mănâncă?
- Polen de ridichi de lună, am improvizat eu.
- Şi mi-ai da să mănânc polen din ăla? s-a strâmbat copilul, care nici vinete nu mănâncă de bună voie.
- Cum să-ţi dea tati aşa ceva? Dacă-ţi spun buburuză nu-nseamnă că te metamorfozezi într-o goangă, ca băiatul din poveste, care s-a trezit într-o dimineaţă ditamai gândacul...
- Îmi spui şi mie povestea?
- Nu acum.
- Da' s-au mai jucat copiii cu băiatul ăla după ce s-a morfozat în gândac?
- Îţi spun altă dată. Acum uită-te la metaforă.
- Eu m-aş fi jucat cu băiatul-gândac... Dacă într-o dimineaţă mă trezesc buburuză, mai mă primeşte Miss la grădiniţă?
- Francisca, termină cu prostiile. Când îţi spun buburuză, folosesc o metaforă. E ca şi cum ţi-aş pune un costum pentru serbare. Sau ca atunci când îţi spun păpuşică sau îngeraş...
- Sau vacă-ncălţată?
Francisca s-a plictisit repede de metaforă. A luat-o de capul ei prin sală, turtindu-şi năsucul de vitrinele cu figuri de stil.
- Iii, ce drăguţ e, a exclamat ea ajungând la o vitrină mai de la margine. Ăsta ce e?
- Epitetul, i-am citit eu de pe etichetă.
- Şi ce ştie să facă, s-a interesat ea.
- Ce ştiu să facă şi fundiţele pe care ţi le prinde tati în păr.
- Adică să mă facă mai frumoasă?
- Mmm, da...
- Şi dacă n-ar mai exista fundiţe?
- Atunci ţi-aş spune fetiţa tatii drăgălaşă şi tot frumoasă ai fi...
- Aoleu, da' ăsta ce mai e? s-a scuturat Francisca, uitându-se mai de la distanţă la vitrina cu oximoronul.
- Nu-ţi prea place, aşa-i? am întrebat-o.
- Da' deloc.
- Ei, nici lui tati nu-i place când îmi spui "eşti un tătic rău" doar pentru că te trimit la culcare. Un tătic este totdeauna bun, ne-am înţeles?
- Da' de ce le ţine în cuşti? a schimbat Francisca subiectul.
- Ca să nu scape, i-am explicat.
- Da' dacă scapă ce se-ntâmplă?
- Dac-ar scăpa, tu te-ai transforma într-o buburuză de-adevăratelea şi-ai mânca polen de ridichi de lună de ţi-ar ieşi pe urechi, tati s-ar transforma într-o vrăjitoare rea, iar în loc de păr, din cap ţi-ar creşte doar fundiţe.
Cu asta am reuşit s-o pun pe gânduri. S-a uitat fără să mai întrebe nimic la paradox, la onomatopee, la alegorie, la metonimie, la sinecdocă şi la anacolut, până am dat să intru cu ea în sala unde, într-o vitrină cât acvariul lui Moby Dick, se lăfăia hiperbola.
- N-aveţi voie cu copilu' la hiperbolă, domnu', m-a oprit supraveghetoarea. Decât dacă are peste paişpe ani.
- Cum să aibă, doamnă, peste paişpe ani, i-am luat eu apărarea, că-i decât la grădiniţă.
- Atunci intraţi dumneavoastră singur la hiperbolă şi lăsaţi copilu' cu mine, că mă ocup eu de el.
Apoi mieros către Francisca:
- Puişor, hai cu tanti să-ţi arate prozopopeea. Să vezi numai ce frumoasă e. Şi blândă... Te lasă să pui mânuţa pe ea dacă eşti cuminţică. Da' ţi-ai găsit... Unde n-a-nceput drăgălaşa de Francisca să se smiorcăie de ziceai că i s-au înecat toate corăbiile:
- Hiperbolaaa... vreau la hiperbolăăă...
Pân'la urmă ne-a lăsat, c-a zis că dacă mai urlă mult, vin bodigarzii şi cine ştie... Şi mi-ar fi părut şi rău să nu ne lase, că eu, drept să spun, mai mult pentru hiperbolă o adusesem pe Francisca la Muzeul Figurilor de Stil.
- Câtămai măgăoaia, s-a minunat Francisca văzând-o. La ce-i bună?
- Păi e ca pompa cu care umflăm salteaua pneumatică atunci când mergem la mare, numai că muuult, muuult mai puternică. Face din ţânţar armăsar, din euglenă balenă şi din scântee cale lactee.
- Îmi iei şi mie o hiperbolă de asta de ziua mea?
- Ce să faci cu ea?
- Îmi trebuie mie...
- De ce?
- Păi...
- Nu-ţi iau!
- De ceee?
- Păi tu ştii ce se-ntâmplă dacă scapă asta din cuşcă?
- Ce?
- Toate lucrurile pe care acum le umflă tati din cuvinte or să se umfle deadevăratelea şi-o să fie de rău. Când o să-ţi spun că aştept de-o săptămână să-ţi pui ghetele, chiar o să se facă o săptămână în care te chinui să te-ncalţi. Fără să mănânci, fără să dormi, fără să te joci, fără
să mai mergi la grădiniţă. Iar când o să vă spună Miss că la ora de acrobaţii şi fiţe vă spargeţi în figuri, chiar o să vă spargeţi, ca paharul pe care l-ai spart tu zilele trecute... Mi-e şi groază să mă gândesc. Aşa că, draga mea, e bine ca hiperbola să rămână acolo unde e.
- Atunci hai acasă, mi-a spus Francisca oftând. De zece mii de sute de săptămâni ne spargem în figuri prin magazia asta de pompe simandicoase şi-mi pică tavanu-n cap de plictiseală.
Am ieşit. Ploaia se oprise. Un curcubeu corect făcea gaură-n cer.
- Hai cu tata în parc, i-am spus.

El ştie tot despre tine

Ar trebui să ai voie să rosteşti numele Chuck Palahniuk doar în anumite condiţii. Geniul suprem al lui Palahniuk este prea mult pentru cât poate lumea asta să ducă.

L-am cunoscut, adolescentă târzie, graţie copertei. L-am luat acasă dintr-un Cărtureşti la apus. L-am purtat în spate, într-un rucsac. L-am dus cu metroul prin Bucureşti şi l-am lăsat să respire în voie ger tăios de decembrie în Bucureşti. Indiferent ce va mai scrie Palahniuk, indiferent dacă va mai scrie sau nu, voi spune, până voi închide ochii, că este scriitorul generaţiei mele. Dacă aş fi fost nevoită să dau examene din Palahniuk, cu siguranţă le-aş fi picat. Chuck Palahniuk nu poate fi interpretat în totalitate, oricât de critici literari ar fi unii. Palahniuk nu se epuizează, indiferent câte râuri de cerneală ar curge despre el. Este infinitul literaturii cntemporane.

Răzvrătitul înfige cuţitul în tine, îl răsuceşte şi te face să mai vrei. Te ştie. A fost cu tine în fecare minut al existenţei tale. A respirat în acelaşi timp cu tine, te-a văzut mic şi gheboşat, te-a văzut bătându-te cu pumnul în piept, te-a văzut urît şi adulat, singur sau înconjurat. Te ştie, îţi ştie orice mişcare. Nu-l poţi păcăli. Ştie că, orice ai face, respecţi mersul de veacuri al naturii umane. Ştie că eşti supus slăbiciunlor, că îţi place să li te supui şi apoi să te plângi. Ştie că fantasmezi sexual, că speri într-o lume mai bună pe care s-o creeze alţii, mai puţin tu, dar de care să te bucuri tu, mai puţin alţii.

Îţi ştie angoasele şi disperările, ruşinile şi vanitatea. Ştie că ţi-e frică de moarte, dar continui să fumezi ca un idiot, ştie că graiul şi plăsmuirile lui pot ucide. Nu-ţi cântă cântece de leagăn, şi nici nu te sufocă cu nepăsare. Pentru el, onaniştii sunt o metaforă, răsturnările de situaţie îi sunt la degetul mic.

Lumea lui e şi lumea ta. Deviaţii sexual, nebunii, oamenii în situaţii extreme, toţi sunt tu şi tu eşti toţi, câte puţin din fiecare. Dă interviuri cu o modestie greu de imaginat. Toate scrierile lui au, într-un fel sau altul, o legătură cu lumea din jurul nostru. Cu tine la metrou aşteptând să ajungi acasă. Cu tine, care faci trotuarul în fiecare seară, sperând într-o viaţă nu neapărat mai bună, dar cu mai multă pâine şi cu cheltuielile acoperite. Cu tine, care îţi îngrijeşti mama deşi, poate, în sadismul tău crunt, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci.

Gerul tăios de decembrie e peste tot. Deschizi o carte de-a lui şi îl simţi. “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”. Asta ar trebui să scrie pe fiecare volum care poartă semnătura lui Palahniuk. Asta pentru că, mânuind doar o tastatură de computer, geniul literar al acestuia te face să transpiri la fiecare propoziţie. De unde te cunoaşte? De unde ştie atâtea despre tine? OK, OK, ai fraierit câţiva oameni ca să mănânci, dar chiar aşa? OK, OK, eşti un labagiu cu program non-stop, dar de unde te cunoaşte el?

Da, aşa e, ştie că ai fi în stare să omori ca să te salvezi, dar de unde ştie? Pentru unii, Palahniuk nu se ridică la înălţimea la care ar trebui. Refuz să cred că există oameni care sunt total deschişi. Însăşi natura umană implică o puternică latură secretă a ta. Altfel, nu te-ai mai numi om. Te bântuie toate cele făcute şi nefăcute, pe care nu le-ai trecut şi nici nu le vei trece vreodată într-un jurnal.

    “OM, oameni, s.m. Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziţia verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul deosebit de dezvoltat. ? Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prieteneşte.” (cunoscătorii ştiu…)

Dezumanizarea lui Palahniuk gravitează în jurul unei umanizări totale. Cum poţi să observi cel mai bine omul decât în mijlocul rutinei zilnice? Al suişurilor şi coborâşurilor, al dilemelor reinventate deşi vechi de când lumea, al vertijurilor sexuale, al psihedelismului diurn şi al acuităţii nocturne?

“In the afterword of the latest edition of “Haunted“, Palahniuk reports that “Guts” is now responsible for 73 faintings.” (via Wikipedia). De ce să leşini? Eşti tu acolo. Şi dacă nu eşti tu, e fratele tău, tatăl tău, sora ta, prietenul tău sau, poate, vecinul tău de pe scara blocului. Eşti tu în formă pură. Formă pe care, până la Chuck Palahniuk, o ştiai doar tu.

Lectură plăcută!