Ar trebui să ai voie să rosteşti numele Chuck Palahniuk doar în anumite condiţii. Geniul suprem al lui Palahniuk este prea mult pentru cât poate lumea asta să ducă.
L-am cunoscut, adolescentă târzie, graţie copertei. L-am luat acasă dintr-un Cărtureşti la apus. L-am purtat în spate, într-un rucsac. L-am dus cu metroul prin Bucureşti şi l-am lăsat să respire în voie ger tăios de decembrie în Bucureşti. Indiferent ce va mai scrie Palahniuk, indiferent dacă va mai scrie sau nu, voi spune, până voi închide ochii, că este scriitorul generaţiei mele. Dacă aş fi fost nevoită să dau examene din Palahniuk, cu siguranţă le-aş fi picat. Chuck Palahniuk nu poate fi interpretat în totalitate, oricât de critici literari ar fi unii. Palahniuk nu se epuizează, indiferent câte râuri de cerneală ar curge despre el. Este infinitul literaturii cntemporane.
Răzvrătitul înfige cuţitul în tine, îl răsuceşte şi te face să mai vrei. Te ştie. A fost cu tine în fecare minut al existenţei tale. A respirat în acelaşi timp cu tine, te-a văzut mic şi gheboşat, te-a văzut bătându-te cu pumnul în piept, te-a văzut urît şi adulat, singur sau înconjurat. Te ştie, îţi ştie orice mişcare. Nu-l poţi păcăli. Ştie că, orice ai face, respecţi mersul de veacuri al naturii umane. Ştie că eşti supus slăbiciunlor, că îţi place să li te supui şi apoi să te plângi. Ştie că fantasmezi sexual, că speri într-o lume mai bună pe care s-o creeze alţii, mai puţin tu, dar de care să te bucuri tu, mai puţin alţii.
Îţi ştie angoasele şi disperările, ruşinile şi vanitatea. Ştie că ţi-e frică de moarte, dar continui să fumezi ca un idiot, ştie că graiul şi plăsmuirile lui pot ucide. Nu-ţi cântă cântece de leagăn, şi nici nu te sufocă cu nepăsare. Pentru el, onaniştii sunt o metaforă, răsturnările de situaţie îi sunt la degetul mic.
Lumea lui e şi lumea ta. Deviaţii sexual, nebunii, oamenii în situaţii extreme, toţi sunt tu şi tu eşti toţi, câte puţin din fiecare. Dă interviuri cu o modestie greu de imaginat. Toate scrierile lui au, într-un fel sau altul, o legătură cu lumea din jurul nostru. Cu tine la metrou aşteptând să ajungi acasă. Cu tine, care faci trotuarul în fiecare seară, sperând într-o viaţă nu neapărat mai bună, dar cu mai multă pâine şi cu cheltuielile acoperite. Cu tine, care îţi îngrijeşti mama deşi, poate, în sadismul tău crunt, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci.
Gerul tăios de decembrie e peste tot. Deschizi o carte de-a lui şi îl simţi. “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”. Asta ar trebui să scrie pe fiecare volum care poartă semnătura lui Palahniuk. Asta pentru că, mânuind doar o tastatură de computer, geniul literar al acestuia te face să transpiri la fiecare propoziţie. De unde te cunoaşte? De unde ştie atâtea despre tine? OK, OK, ai fraierit câţiva oameni ca să mănânci, dar chiar aşa? OK, OK, eşti un labagiu cu program non-stop, dar de unde te cunoaşte el?
Da, aşa e, ştie că ai fi în stare să omori ca să te salvezi, dar de unde ştie? Pentru unii, Palahniuk nu se ridică la înălţimea la care ar trebui. Refuz să cred că există oameni care sunt total deschişi. Însăşi natura umană implică o puternică latură secretă a ta. Altfel, nu te-ai mai numi om. Te bântuie toate cele făcute şi nefăcute, pe care nu le-ai trecut şi nici nu le vei trece vreodată într-un jurnal.
“OM, oameni, s.m. Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziţia verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul deosebit de dezvoltat. ? Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prieteneşte.” (cunoscătorii ştiu…)
Dezumanizarea lui Palahniuk gravitează în jurul unei umanizări totale. Cum poţi să observi cel mai bine omul decât în mijlocul rutinei zilnice? Al suişurilor şi coborâşurilor, al dilemelor reinventate deşi vechi de când lumea, al vertijurilor sexuale, al psihedelismului diurn şi al acuităţii nocturne?
“In the afterword of the latest edition of “Haunted“, Palahniuk reports that “Guts” is now responsible for 73 faintings.” (via Wikipedia). De ce să leşini? Eşti tu acolo. Şi dacă nu eşti tu, e fratele tău, tatăl tău, sora ta, prietenul tău sau, poate, vecinul tău de pe scara blocului. Eşti tu în formă pură. Formă pe care, până la Chuck Palahniuk, o ştiai doar tu.
Lectură plăcută!
Ar putea începe să-mi placă blonzii
Reiterez: sunt blondă. Şi notez, mai departe, câteva concluzii după concertul de aseară:
– Intrarea la un concert cu peste 50.000 de spectatori poate dura doar 30 de secunde, dacă ştii pe unde să o iei
– Coada de la budă dispare ca prin minune, dacă faci un calcul simplu şi-ţi dai seama că e imposibil să existe un singur loc cu bude, la un concert cu peste 50.000 de spectatori
– 49 de ani e o vârstă frumoasă, la care poţi arăta încă foarte bine. Mie nu-mi pac blonzii, dar cu Bon Jovi aş putea trăi.
– Cei mai drăguţi băieţi de la pază, pe care i-am întâlnit, până acum, la un concert (Shelter Security, parcă). Domnu’ cu sandvişu’, mă scuzaţi, va rog, încă o dată (ştie dumnealui de ce, xoxo)
– o vodcă&orange, urmată de câteva beri, pur şi simplu nu se împacă
– Mersul regulat la aerobic nu te scapă de febră musculară dacă ţopăi trei ore fără oprire
– Nici urlatul constant la cei din jur nu te fereşte să rămâi fără glas după ce cănţi trei ore fără oprire
– Mie mi-au mers toate: si reţeaua, şi cheful, şi vocea şi picioarele. Am văzut perfect şi s-a auzit sublim. Eu cred că băieţii ăştia de la Bon Jovi şi-au propus să vadă cât de bine pot cânta faţă de ce-i pe CD-urile lor. Ei bine, eu spun că de un miliard de ori mai bine
– A fost un public frumos: de la mămăiţe cu traista după ele (vă jur!), până la puştoaice de până-n zece ani, toţi au fost frumoşi
– Două bisuri nu sunt suficiente
– Intrarea la un concert cu peste 50.000 de spectatori poate dura doar 30 de secunde, dacă ştii pe unde să o iei
– Coada de la budă dispare ca prin minune, dacă faci un calcul simplu şi-ţi dai seama că e imposibil să existe un singur loc cu bude, la un concert cu peste 50.000 de spectatori
– 49 de ani e o vârstă frumoasă, la care poţi arăta încă foarte bine. Mie nu-mi pac blonzii, dar cu Bon Jovi aş putea trăi.
– Cei mai drăguţi băieţi de la pază, pe care i-am întâlnit, până acum, la un concert (Shelter Security, parcă). Domnu’ cu sandvişu’, mă scuzaţi, va rog, încă o dată (ştie dumnealui de ce, xoxo)
– o vodcă&orange, urmată de câteva beri, pur şi simplu nu se împacă
– Mersul regulat la aerobic nu te scapă de febră musculară dacă ţopăi trei ore fără oprire
– Nici urlatul constant la cei din jur nu te fereşte să rămâi fără glas după ce cănţi trei ore fără oprire
– Mie mi-au mers toate: si reţeaua, şi cheful, şi vocea şi picioarele. Am văzut perfect şi s-a auzit sublim. Eu cred că băieţii ăştia de la Bon Jovi şi-au propus să vadă cât de bine pot cânta faţă de ce-i pe CD-urile lor. Ei bine, eu spun că de un miliard de ori mai bine
– A fost un public frumos: de la mămăiţe cu traista după ele (vă jur!), până la puştoaice de până-n zece ani, toţi au fost frumoşi
– Două bisuri nu sunt suficiente
Cap-coadă, a fost, dupa Rammstein, cel mai reuşit concert la care am fost.
Move your fat arse!
Nu contează unde, când, cu cine. Fie că-i jogging, aerobic în faţa PC-ului, forţă la sală, cu instructor, fără, cu rateuri, cu lene.
E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.
Tu pentru ce faci mişcare?
Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni care să-mi spună că s-au apucat să facă mişcare pentru că e sănătos, nu pentru că ar vrea să slăbească. Nu zic, e bine şi aşa, dar îndrăznesc să mă dau pe mine exemplu. În urmă cu vreo cinci ani, m-am hotărât să merg la sală ca să slăbesc. M-a ţinut câteva luni şi, la un moment dat, după ce am considerat că mi-am atins scopul în kilograme în minus, mi-am bagat picioarele.
Anul trecut, m-am hotărât să merg la sală pentru simplul motiv că e sănătos. ATÂT. Da, îmi doream să scap şi de nişte kilograme însă, după ce am scăpat de vreo cinci dintre ele, în vreo şase luni, acul cântarului nu s-a mai mişcat. La momentul ăla, kilogramele erau de domeniul trecutului; după şase luni, optica se schimbă.
Deci, din mai 2010, cel puţin de patru ori săptămânal, o oră zilnic, casa mea e într-o sală de aerobic sau, rareori, de fitness. Lumea mă întreabă temător: “Dar de ce mergi la sală? Doar o să faci un copil şi atunci o să te îngraşi.”. Şi zău că mă blochez. Da, la un moment dat, o să fac un copil şi da, cel mai probabil o să iau în greutate. Tot ce pot să sper e că o să am o sarcină uşoară, care să-mi permită să fac ceva mişcare, până la un punct. Am văzut instructoare care au născut. Nu o dată, ci de două ori. Ştiu că se poate şi sportul funcţionează prin puterea exemplului.
Ce nu înţeleg cei care mă întreabă astfel de lucruri e că sportul devine un stil de viaţă. În momentul în care îi dai credit – şi, cred eu, ai nevoie de vreo trei-patru luni şi de instructori foarte buni, care să creadă în ceea ce fac – nu o sa mai poţi fără, nu o să mai vrei fără. Mi-e greu să-mi imaginez nouă luni fără sport, cel puţin în maniera în care fac acum, însă mi-e foarte uşor să-mi imaginez că primul lucru pe care l-aş face după, ar fi să-mi înnoiesc abonamentul la sală.
Mentalităţi: la noi şi la alţii
Şi apropo de felul în care văd mulţi români sportul – în condiţiile în care, în alte ţări, dacă nu-l faci eşti considerat o ciudăţenie – cineva mă întreabă, acum câteva zile:
– Păi şi cât te mai duci la sală?
– Cum adică?
– Da, cât o să mai mergi? Până când?
– Păi… O să merg mereu, de cel puţin patru ori săptămânal, o oră pe zi, pentru tot restul vieţii mele. Vieţii mele în picioare, cel puţin.
Discuţia s-a încheiat cu o privire mirată şi compătimitoare, de genul “Amărâta de tine”. Ori tocmai asta nu pot înţelege.
Şi da, am momente – rare, e drept – când aş face orice altceva numai să nu mă duc, când e nevoie să mă întrerup din orice fac şi să-mi mişc posteriorul spre sală. Am avut, câteva luni bune, momente când trebuia să fac tot felul de artificii peste zi, ca să pot ajunge la ora cu pricina la sală. Mă uit în urmă, aproape un an şi jumătate. A meritat fiecare palmă peste ceafă pe care mi-am dat-o.
Mult a fost, mult a rămas
Mai am până la maratoane, triatloane şi altele. Le urmăresc, îmi plac, dar mai am până acolo, aşa simt. Mai am până la cursuri de instructor – dacă o fi să fie, mai am până la convenţii de aerobic şi altele asemenea. Mai am până la 2.000 de abdomene zilnic şi până la greutăţi de trei kilograme. Da, la mine devine, uşor, uşor, obsesie.
Însă mă uit în urmă, la nopţile din timpul facultăţii, când, lângă vrafuri de manuale, aveam chipsurile şi ciocolata, la cele 67 de kilograme în viu pe care mi-am jurat să nu le mai ating cât traiesc (şi, de vreo 9 ani, sunt cu 12 sub), la zilele când, chiar dacă nu-mi mişcam posteriorul de pe un scaun mă simţeam obosită fizic, la scările de care fugeam şi la şireturile legate în timp ce respiram greu. Mi-am jurat că n-o să mai ajung vreodată acolo.
E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.
Tu pentru ce faci mişcare?
Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni care să-mi spună că s-au apucat să facă mişcare pentru că e sănătos, nu pentru că ar vrea să slăbească. Nu zic, e bine şi aşa, dar îndrăznesc să mă dau pe mine exemplu. În urmă cu vreo cinci ani, m-am hotărât să merg la sală ca să slăbesc. M-a ţinut câteva luni şi, la un moment dat, după ce am considerat că mi-am atins scopul în kilograme în minus, mi-am bagat picioarele.
Anul trecut, m-am hotărât să merg la sală pentru simplul motiv că e sănătos. ATÂT. Da, îmi doream să scap şi de nişte kilograme însă, după ce am scăpat de vreo cinci dintre ele, în vreo şase luni, acul cântarului nu s-a mai mişcat. La momentul ăla, kilogramele erau de domeniul trecutului; după şase luni, optica se schimbă.
Deci, din mai 2010, cel puţin de patru ori săptămânal, o oră zilnic, casa mea e într-o sală de aerobic sau, rareori, de fitness. Lumea mă întreabă temător: “Dar de ce mergi la sală? Doar o să faci un copil şi atunci o să te îngraşi.”. Şi zău că mă blochez. Da, la un moment dat, o să fac un copil şi da, cel mai probabil o să iau în greutate. Tot ce pot să sper e că o să am o sarcină uşoară, care să-mi permită să fac ceva mişcare, până la un punct. Am văzut instructoare care au născut. Nu o dată, ci de două ori. Ştiu că se poate şi sportul funcţionează prin puterea exemplului.
Ce nu înţeleg cei care mă întreabă astfel de lucruri e că sportul devine un stil de viaţă. În momentul în care îi dai credit – şi, cred eu, ai nevoie de vreo trei-patru luni şi de instructori foarte buni, care să creadă în ceea ce fac – nu o sa mai poţi fără, nu o să mai vrei fără. Mi-e greu să-mi imaginez nouă luni fără sport, cel puţin în maniera în care fac acum, însă mi-e foarte uşor să-mi imaginez că primul lucru pe care l-aş face după, ar fi să-mi înnoiesc abonamentul la sală.
Mentalităţi: la noi şi la alţii
Şi apropo de felul în care văd mulţi români sportul – în condiţiile în care, în alte ţări, dacă nu-l faci eşti considerat o ciudăţenie – cineva mă întreabă, acum câteva zile:
– Păi şi cât te mai duci la sală?
– Cum adică?
– Da, cât o să mai mergi? Până când?
– Păi… O să merg mereu, de cel puţin patru ori săptămânal, o oră pe zi, pentru tot restul vieţii mele. Vieţii mele în picioare, cel puţin.
Discuţia s-a încheiat cu o privire mirată şi compătimitoare, de genul “Amărâta de tine”. Ori tocmai asta nu pot înţelege.
Şi da, am momente – rare, e drept – când aş face orice altceva numai să nu mă duc, când e nevoie să mă întrerup din orice fac şi să-mi mişc posteriorul spre sală. Am avut, câteva luni bune, momente când trebuia să fac tot felul de artificii peste zi, ca să pot ajunge la ora cu pricina la sală. Mă uit în urmă, aproape un an şi jumătate. A meritat fiecare palmă peste ceafă pe care mi-am dat-o.
Mult a fost, mult a rămas
Mai am până la maratoane, triatloane şi altele. Le urmăresc, îmi plac, dar mai am până acolo, aşa simt. Mai am până la cursuri de instructor – dacă o fi să fie, mai am până la convenţii de aerobic şi altele asemenea. Mai am până la 2.000 de abdomene zilnic şi până la greutăţi de trei kilograme. Da, la mine devine, uşor, uşor, obsesie.
Însă mă uit în urmă, la nopţile din timpul facultăţii, când, lângă vrafuri de manuale, aveam chipsurile şi ciocolata, la cele 67 de kilograme în viu pe care mi-am jurat să nu le mai ating cât traiesc (şi, de vreo 9 ani, sunt cu 12 sub), la zilele când, chiar dacă nu-mi mişcam posteriorul de pe un scaun mă simţeam obosită fizic, la scările de care fugeam şi la şireturile legate în timp ce respiram greu. Mi-am jurat că n-o să mai ajung vreodată acolo.
Mă uit la lucruri de felul ăsta şi apoi mă uit la şaormeria de peste drum. La sală nu-i niciodată coadă, la animale moarte-n pâine e coadă mereu.
Neuronii mor
Am agreat cu mai multi dintre prietenii mei că toti nou-născutii sunt urâti. Rând pe rând prietenii mei au devenit apoi părinti si mi-au transmis că de fapt numai ceilalti nou-născuti sunt urâti, în timp ce ai lor sunt parcă rupti din soare. Sigur, trecerea din observator în tată isi alterează, si pe bună dreptate, simturile.
Asa se face că toti nou-născutii sunt admirati ca „exceptionali”. si după ce cresc îsi păstrează statutul de minuni vii, măcar pentru câtiva ani. Unii sunt capabili, la nici trei-patru ani, să deosebească de la distantă mărcile masinilor. Altii pot vorbi la fel de bine în două sau trei limbi. Altii pot să joace tenis. Unii tin minte zeci de poezii. Altii cântă deja la diverse instrumente. Părintii au destule motive să spună despre orice copil: „al meu e extraordinar”. Apoi, pe măsură ce anii se adună în urma lor, despre tot mai putini odată-copii se mai spune: „e exceptional”.
Tehnic, explicatia e simplă: neuronii nefolositi mor cu miile în fiecare zi. Neavând cum să-si antreneze în permanentă toate sinapsele, creierul le lasă pe unele în paragină. Preocupările părintilor si mai apoi educatia, ambientul, viata de zi cu zi, toate astea decid care zone din creier sunt abandonate si care nu. Neuronii exersati luptă în continuare, iar ceilalti mor – multe mii în fiecare zi – odată cu sansa noastră de a-i folosi pentru a ne transforma în cineva care stie mai multe, în cineva care poate face lucrurile mai bine.
În timp, pentru că societatea tinde să se uniformizeze, cei mai multi dintre noi ajungem să învătăm cam aceleasi lucruri si cam la fel de bine, îndepărtându-ne tot mai mult de „exceptional”. Pentru asta putem da vina, pe bună dreptate, pe părinti, pe educatie, pe ambient, pe viata de zi cu zi. si mai putem da vina pe noi, că nu ne-am grăbit să fim mai mult de îndată ce am aflat că neuronii mor.
Asa se face că toti nou-născutii sunt admirati ca „exceptionali”. si după ce cresc îsi păstrează statutul de minuni vii, măcar pentru câtiva ani. Unii sunt capabili, la nici trei-patru ani, să deosebească de la distantă mărcile masinilor. Altii pot vorbi la fel de bine în două sau trei limbi. Altii pot să joace tenis. Unii tin minte zeci de poezii. Altii cântă deja la diverse instrumente. Părintii au destule motive să spună despre orice copil: „al meu e extraordinar”. Apoi, pe măsură ce anii se adună în urma lor, despre tot mai putini odată-copii se mai spune: „e exceptional”.
Tehnic, explicatia e simplă: neuronii nefolositi mor cu miile în fiecare zi. Neavând cum să-si antreneze în permanentă toate sinapsele, creierul le lasă pe unele în paragină. Preocupările părintilor si mai apoi educatia, ambientul, viata de zi cu zi, toate astea decid care zone din creier sunt abandonate si care nu. Neuronii exersati luptă în continuare, iar ceilalti mor – multe mii în fiecare zi – odată cu sansa noastră de a-i folosi pentru a ne transforma în cineva care stie mai multe, în cineva care poate face lucrurile mai bine.
În timp, pentru că societatea tinde să se uniformizeze, cei mai multi dintre noi ajungem să învătăm cam aceleasi lucruri si cam la fel de bine, îndepărtându-ne tot mai mult de „exceptional”. Pentru asta putem da vina, pe bună dreptate, pe părinti, pe educatie, pe ambient, pe viata de zi cu zi. si mai putem da vina pe noi, că nu ne-am grăbit să fim mai mult de îndată ce am aflat că neuronii mor.
Zmeiada spatiala
Am participat acum câteva zile la o conferintă de zmeistică în Cluj.
În fata unui public numeros si entuziast, îngrămădit între cartoanele din Atelier Cafe, trei doctori în domeniu au făcut o prezentare de o oră a lumii zmeilor asa cum e ea. Ne-au vorbit despre tipurile de zmei, despre istoria lor si despre organizarea lor socială actuală. Ne-au vorbit despre cum vremurile i-au fortat pe zmei să-si crească mâini si buzdugane noi, să dea nastere la cuvinte potrivite si la ritualuri salvatoare.
N-ai cum să auzi vorbindu-se despre zmei fără să te gândesti la oameni. Fără să-ti treacă prin cap că poate primii si cei din urmă nu sunt chiar asa de diferiti, în pofida presupuselor nepotriviri de ordin fizic. Iar dacă mai e cineva printre voi care se îndoieste de existenta zmeilor, aflati că am auzit cu urechile mele doi zmei întrebându-se unul pe altul: “auzi, tu crezi în oameni?”
Diana Buluga, Ingrid Robu si Raluca Lupan au fost vorbitorii auto-invitati la eveniment. „Zmeiada spatială” e adaptarea lor si a regizorului Cristian Pascariu după „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu. Autorul le-a si dat de altfel celor trei actrite binecuvântarea pentru punerea în scenă a acestui performance.
Zmeiada a smuls multe hohote de râs audientei, dar si câteva răspunsuri. Sau măcar câteva întrebări bine plasate. Pentru mine, ora petrecută în lumea zmeilor a fost una dintre cele mai plăcute întâmplări din ultima vreme. Am râs, m-am gândit si am râs din nou. si mă gândesc în continuare.
Dacă sunteti curiosi să vedeti si voi Zmeiada spatială de aproape vă mărturisesc că veti avea ocazia să o faceti curând, în cadrul festivalului Photo România. Va trebui însă să vă aduceti, asa cum întemeiat ne previne autorul, cămasa de fortă, cravata de fortă si costumul de fortă.
În fata unui public numeros si entuziast, îngrămădit între cartoanele din Atelier Cafe, trei doctori în domeniu au făcut o prezentare de o oră a lumii zmeilor asa cum e ea. Ne-au vorbit despre tipurile de zmei, despre istoria lor si despre organizarea lor socială actuală. Ne-au vorbit despre cum vremurile i-au fortat pe zmei să-si crească mâini si buzdugane noi, să dea nastere la cuvinte potrivite si la ritualuri salvatoare.
N-ai cum să auzi vorbindu-se despre zmei fără să te gândesti la oameni. Fără să-ti treacă prin cap că poate primii si cei din urmă nu sunt chiar asa de diferiti, în pofida presupuselor nepotriviri de ordin fizic. Iar dacă mai e cineva printre voi care se îndoieste de existenta zmeilor, aflati că am auzit cu urechile mele doi zmei întrebându-se unul pe altul: “auzi, tu crezi în oameni?”
Diana Buluga, Ingrid Robu si Raluca Lupan au fost vorbitorii auto-invitati la eveniment. „Zmeiada spatială” e adaptarea lor si a regizorului Cristian Pascariu după „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu. Autorul le-a si dat de altfel celor trei actrite binecuvântarea pentru punerea în scenă a acestui performance.
Zmeiada a smuls multe hohote de râs audientei, dar si câteva răspunsuri. Sau măcar câteva întrebări bine plasate. Pentru mine, ora petrecută în lumea zmeilor a fost una dintre cele mai plăcute întâmplări din ultima vreme. Am râs, m-am gândit si am râs din nou. si mă gândesc în continuare.
Dacă sunteti curiosi să vedeti si voi Zmeiada spatială de aproape vă mărturisesc că veti avea ocazia să o faceti curând, în cadrul festivalului Photo România. Va trebui însă să vă aduceti, asa cum întemeiat ne previne autorul, cămasa de fortă, cravata de fortă si costumul de fortă.
Ciocanesti? Comuna Muzeu.
Plimbându-mă prin tară zilele astea am găsit un loc frumos si nu vreau să-l tin numai pentru mine.
Drumul care leagă Bucovina de Maramure? e impracticabil cu masinile de rând. Azi trec pe DN 18 Sighet – Iacobeni mai mult camioane si cărute. Dintre posesorii altor tipuri de vehicule numai cei cu SUV-uri ambitioase si soferii neinformati se mai avântă pe acolo la răstimpuri.
Noi am urmat calea prin pasul Prislop mai întâi în 2006 si-am fost socati de cât de mari si de dese pot fi gropile pe un drum national din România. N-am avut curaj să reluăm experienta până în 2010 când, împinsi de o întâmplare încâlcită, am fost nevoiti să sperăm că o rută de asemenea importantă turistică pentru România n-are cum să nu fi fost reabilitată între timp. Ne-am înselat din nou. Partea bună e că, nevoiti fiind să rulăm cu viteză foarte mică pe ruta Maramures – Bucovina, am avut vreme să observăm pe îndelete, undeva spre capătul drumului, o asezare cum nu mai văzusem până atunci.
Într-un colt de munti, căptusit cu pajisti verzi, stau una lângă alta zeci de case „închistrite” ca niste ouă de Paste. Printre ele, curată ca un stergar traditional, Bistrita Aurie si, pe deasupra tuturora, miros de brazdă si de verde si de fum de sub ceaun.
Drumul care leagă Bucovina de Maramure? e impracticabil cu masinile de rând. Azi trec pe DN 18 Sighet – Iacobeni mai mult camioane si cărute. Dintre posesorii altor tipuri de vehicule numai cei cu SUV-uri ambitioase si soferii neinformati se mai avântă pe acolo la răstimpuri.
Noi am urmat calea prin pasul Prislop mai întâi în 2006 si-am fost socati de cât de mari si de dese pot fi gropile pe un drum national din România. N-am avut curaj să reluăm experienta până în 2010 când, împinsi de o întâmplare încâlcită, am fost nevoiti să sperăm că o rută de asemenea importantă turistică pentru România n-are cum să nu fi fost reabilitată între timp. Ne-am înselat din nou. Partea bună e că, nevoiti fiind să rulăm cu viteză foarte mică pe ruta Maramures – Bucovina, am avut vreme să observăm pe îndelete, undeva spre capătul drumului, o asezare cum nu mai văzusem până atunci.
Într-un colt de munti, căptusit cu pajisti verzi, stau una lângă alta zeci de case „închistrite” ca niste ouă de Paste. Printre ele, curată ca un stergar traditional, Bistrita Aurie si, pe deasupra tuturora, miros de brazdă si de verde si de fum de sub ceaun.
De cate Nu-uri ai nevoie?
De exemplu, într-un job de vânzări în care rata de succes e de 10% (doar un prospect din zece devine client) a aduna 10 refuzuri si niciun „Da” nu e un capăt de lume. Dimpotrivă.
Să spunem că tinta e să semnezi cu 10 clienti. O rată de succes de 10% ne spune că pentru a-ti atinge obiectivul e nevoie să te întâlnesti cu 100 de clienti potentiali, dintre care până la urmă te vor refuza 90. Prin urmare, când ai primit 10 refuzuri etti încă departe de obiectivul final, care e de 90 de „Nu”-uri.
10 „Nu”-uri din 100 de prospecti nu înseamnă automat că i-ai ratat pe acei 10 care ar fi trebuit să-ti devină clienti. Cele 10 refuzuri pot fi si semnul descoperirii primilor prospecti din lunga listă a celor 90 care urmează să-ti spună „Nu” de acum înainte.
Cea mai gravă urmare a esecurilor e că, fiind greu de digerat, ne abat atentia de la situatia de ansamblu. În bratele nereusitei e greu să ne amintim că esecul e parte din plan. Că avem nevoie să încercăm multe moduri în care să nu facem lucrurile înainte de a descoperi cum anume trebuie să le facem.
Ca să-ti faci viata mai usoară, data viitoare când primesti un „Nu” întreabă-te dacă nu cumva ti-era necesar.
Să spunem că tinta e să semnezi cu 10 clienti. O rată de succes de 10% ne spune că pentru a-ti atinge obiectivul e nevoie să te întâlnesti cu 100 de clienti potentiali, dintre care până la urmă te vor refuza 90. Prin urmare, când ai primit 10 refuzuri etti încă departe de obiectivul final, care e de 90 de „Nu”-uri.
10 „Nu”-uri din 100 de prospecti nu înseamnă automat că i-ai ratat pe acei 10 care ar fi trebuit să-ti devină clienti. Cele 10 refuzuri pot fi si semnul descoperirii primilor prospecti din lunga listă a celor 90 care urmează să-ti spună „Nu” de acum înainte.
Cea mai gravă urmare a esecurilor e că, fiind greu de digerat, ne abat atentia de la situatia de ansamblu. În bratele nereusitei e greu să ne amintim că esecul e parte din plan. Că avem nevoie să încercăm multe moduri în care să nu facem lucrurile înainte de a descoperi cum anume trebuie să le facem.
Ca să-ti faci viata mai usoară, data viitoare când primesti un „Nu” întreabă-te dacă nu cumva ti-era necesar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)