Move your fat arse!

Nu contează unde, când, cu cine. Fie că-i jogging, aerobic în faţa PC-ului, forţă la sală, cu instructor, fără, cu rateuri, cu lene.

E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.
Tu pentru ce faci mişcare?

Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni care să-mi spună că s-au apucat să facă mişcare pentru că e sănătos, nu pentru că ar vrea să slăbească. Nu zic, e bine şi aşa, dar îndrăznesc să mă dau pe mine exemplu. În urmă cu vreo cinci ani, m-am hotărât să merg la sală ca să slăbesc. M-a ţinut câteva luni şi, la un moment dat, după ce am considerat că mi-am atins scopul în kilograme în minus, mi-am bagat picioarele.

Anul trecut, m-am hotărât să merg la sală pentru simplul motiv că e sănătos. ATÂT. Da, îmi doream să scap şi de nişte kilograme însă, după ce am scăpat de vreo cinci dintre ele, în vreo şase luni, acul cântarului nu s-a mai mişcat. La momentul ăla, kilogramele erau de domeniul trecutului; după şase luni, optica se schimbă.

Deci, din mai 2010, cel puţin de patru ori săptămânal, o oră zilnic, casa mea e într-o sală de aerobic sau, rareori, de fitness. Lumea mă întreabă temător: “Dar de ce mergi la sală? Doar o să faci un copil şi atunci o să te îngraşi.”. Şi zău că mă blochez. Da, la un moment dat, o să fac un copil şi da, cel mai probabil o să iau în greutate. Tot ce pot să sper e că o să am o sarcină uşoară, care să-mi permită să fac ceva mişcare, până la un punct. Am văzut instructoare care au născut. Nu o dată, ci de două ori. Ştiu că se poate şi sportul funcţionează prin puterea exemplului.

Ce nu înţeleg cei care mă întreabă astfel de lucruri e că sportul devine un stil de viaţă. În momentul în care îi dai credit – şi, cred eu, ai nevoie de vreo trei-patru luni şi de instructori foarte buni, care să creadă în ceea ce fac – nu o sa mai poţi fără, nu o să mai vrei fără. Mi-e greu să-mi imaginez nouă luni fără sport, cel puţin în maniera în care fac acum, însă mi-e foarte uşor să-mi imaginez că primul lucru pe care l-aş face după, ar fi să-mi înnoiesc abonamentul la sală.
Mentalităţi: la noi şi la alţii

Şi apropo de felul în care văd mulţi români sportul – în condiţiile în care, în alte ţări, dacă nu-l faci eşti considerat o ciudăţenie – cineva mă întreabă, acum câteva zile:
– Păi şi cât te mai duci la sală?
– Cum adică?
– Da, cât o să mai mergi? Până când?
– Păi… O să merg mereu, de cel puţin patru ori săptămânal, o oră pe zi, pentru tot restul vieţii mele. Vieţii mele în picioare, cel puţin.

Discuţia s-a încheiat cu o privire mirată şi compătimitoare, de genul “Amărâta de tine”. Ori tocmai asta nu pot înţelege.
Şi da, am momente – rare, e drept – când aş face orice altceva numai să nu mă duc, când e nevoie să mă întrerup din orice fac şi să-mi mişc posteriorul spre sală. Am avut, câteva luni bune, momente când trebuia să fac tot felul de artificii peste zi, ca să pot ajunge la ora cu pricina la sală. Mă uit în urmă, aproape un an şi jumătate. A meritat fiecare palmă peste ceafă pe care mi-am dat-o.
Mult a fost, mult a rămas

Mai am până la maratoane, triatloane şi altele. Le urmăresc, îmi plac, dar mai am până acolo, aşa simt. Mai am până la cursuri de instructor – dacă o fi să fie, mai am până la convenţii de aerobic şi altele asemenea. Mai am până la 2.000 de abdomene zilnic şi până la greutăţi de trei kilograme. Da, la mine devine, uşor, uşor, obsesie.

Însă mă uit în urmă, la nopţile din timpul facultăţii, când, lângă vrafuri de manuale, aveam chipsurile şi ciocolata, la cele 67 de kilograme în viu pe care mi-am jurat să nu le mai ating cât traiesc (şi, de vreo 9 ani, sunt cu 12 sub), la zilele când, chiar dacă nu-mi mişcam posteriorul de pe un scaun mă simţeam obosită fizic, la scările de care fugeam şi la şireturile legate în timp ce respiram greu. Mi-am jurat că n-o să mai ajung vreodată acolo.



Mă uit la lucruri de felul ăsta şi apoi mă uit la şaormeria de peste drum. La sală nu-i niciodată coadă, la animale moarte-n pâine e coadă mereu.