Cum sta treaba cu fluturii

Cred ca sunt una dintre putinele persoane care n-au fost impresionate de reclama Cosmote. Si asta dintr-un motiv cat se poate de simplu. Cand eram mica, am avut un singur fix, si ala pe la 3 ani. Mama avea o bluza de trening alba, pe care scria, de la umarul stang pan’ la al drept, pe rotund, asa, Louisianne. De pe tricoul ala am invatat sa citesc si, cand am priceput literele, obisnuiam sa repet obsesiv “L-o-u-i-s-i-a-n-n-e, Louisianne. E bine, mami?”. De zeci de ori, in fiecare seara.

In rest, adresam intrebarile o singura data si ma straduiam sa nu enervez. Intr-un fel, a fost bine asa, pentru ca am incercat mereu sa tin minte din prima. Daca n-a mers sau am uitat pe drum, trebuia sa ma descurc. In fine, sa nu divaghez. Ai mei m-au invatat sa intreb doar daca e cazul si, daca intreb, sa acord atentie raspunsului. Asta, o data.

A doua ar fi ca la mine in familie se fac doua lucuri: se vorbeste, adeseori, pe sleau (n-as zice porcos, ca nu-i fun daca nu sunteti aoclo sa intelegeti) si se tipa. Relatia mea cu tata e una speciala, semanam din multe puncte de vedere si putem fi amandoi destul de colerici. Faza e ca adeseori ne-am distrat cunostintele behaind unul la celalalt, pentru ca, doar cateva minute mai incolo, sa conspiram cine ste ce concert de ragaituri, ca s-o disperam pe mama (nu, eu nu ragai, ca printesele nu ragaie).

In clasa a doua parca, am avut celebra problema cu vulpea si cainele, care alearga fiecare nush cum. Trebuia sa descopar in cat timp reuseste sa ajunga vulpea cainele. Pe cuvant de femeie, si in ziua de azi mi-e groaza de problema aia. Asta pentru ca, dupa ce mi-a explicat-o de doua ori, iar ochii mei erau tot mai mari si mai umezi, semn ca nu pricepusem nimic din ce-mi explicase (desi tata-i un om cu o logica solida), pe mustacios l-au apucat dracii si a-nceput sa zbiere.

Nu-mi mai amintesc ce s-a intamplat. Ce stiu e ca mai am si acum desenele facute de el pentru ora de desen, gasesc si acum, prin te miri ce carti din biblioteca, hartiute cu scrisul lui, in care incerca sa-mi explice matematica. Da, tata tipa, eu tip, in 29 de ani am tipat mult unul la celalalt. Interesant, imi dau seama acum, cu un oarecare respect, daca nu in vorbe, macar in voce.

Cu mama, relatia e altfel. Still, stie ca, atunci cand ajung sa ridic tonul, o fac fix pentru ca-mi pasa prea mult de ea. Lucrurile care nu ma lasa rece ma aprind. Cand ma aprind, adeseori, ies scantei. Cand tac, fie m-am detasat, fie lupt ca sa fac asta.

Mi se pare condamnabil sa-ti uiti parintii, sa nu vorbesti cumva cu ei, sa nu-i ajuti si sa nu le intorci dragostea. Mi se pare gresit sa nu le explici ceea ce, poate, acum, ii depaseste pe ei (“Eu cum trimit SMS-uri?” – rings a bell, anyone?), sa nu ai rabdarea sa le spui de 100 de ori cum se deblocheaza telefonul sau sa nu gasesti un minut, in fiecare zi, ca sa te interesezi despre ei.

Nu sunt de acord insa cu modul in care fiecare asculta, cu felul in care exista si functioneaza relatiile cu cei dragi tie. Da, trebuie sa ascultam mai mult, si fiecare asculta in felul lui.