Nu mă mai înţelegeam cu Francisca de nici o culoare. Francisca este fetiţa mea. N-ar fi ea copil rău, chiar dacă-i fetiţă, dar e raţională ca o maşină de spălat cu program şi chibzuită ca un termostat.
Îi spun de exemplu să se încalţe odată, că de-o săptămână aştept după ea să ieşim la plimbare. Iar ea, în loc să intre-n priză, lasă ghetele baltă şi se duce glonţ să consulte calendarul şi ceasul, după care mă informează solemn că nici după calendarul aztec nu avea cum să treacă o săptămână de când a început ea să se încalţe, darămite după calendarul nostru ortodox de deasupra frigiderului, din care se vede clar că de acum o săptămână ea s-a încălţat nu o dată, ci de exact şaptesprezece ori - luând în calcul şi cele trei ocazii când se întorsese de la joacă doar puţiiiiin, puţin de tooooot, ca să-şi ia din cameră o jucărioară, iar eu am obligat-o să se descalţe, că n-are voie să umble ca vaca încălţată prin casă, că doar nu locuim în grajd, şi p'ormă a trebuit să se încalţe din nou...
I-aş fi adus eu jucărioara la uşă, ca să nu se mai descalţe ea, da' ce, parcă în vraiştea din camera ei mai găseşte omu' ceva? Că i-am spus de zece milioane de ori să-şi facă ordine în cameră, da' parcă aş vorbi cu pereţii. Deunăzi am avut chiar o discuţie serioasă cu ea.
Francisca, i-am zis, dacă până diseară nu-ţi faci ordine-n jucării, te omor cu mâna mea. Din două una, i-am zis: ori faci ordine, ori îţi faci testamentu'. Când intru la ea-n cameră s-o controlez, găsesc jucăriile împrăştiate ca după cutremur, iar Francisca mea stătea cuminte la masă şi scria. Ea, care n-ar scrie nici s-o pici cu ceară... Ce scrii acolo, zăpăcito? m-am răţoit la ea. Am văzut că în capul foii scrisese TESTAMENTU LU FRANCISCA, iar dedesubt făcuse o listă cu numele prietenilor ei, desenând în dreptul fiecăruia jucărioara pe care i-o lăsa prin testament. Mă trecuse şi pe mine pe listă alături de imaginea ursuleţului său preferat şi când am văzut asta, parcă m-am mai muiat. Deşi îmi plăcea mai mult girafa... I-am spus atunci să fie şi ea mai cu capul pe umeri. A dus speriată mâinile la tâmple, a verificat şi mi-a spus că-l are pe umeri, de ce-o sperii?
Un lucru e clar - aşa nu se mai poate. Ce să mă mai fac cu copilu' ăsta? Că tot ce-i spui ia de bună. Când îi spun să lase desenatul şi să se culce odată că ne prinde dimineaţa, ea se uită la ceas şi-mi spune că până dimineaţă mai avem exact zece ore şi paisprezece minute şi că ei nu-i mai trebuie decât cinci minute să termine desenul... M-am tot gândit şi am ajuns la concluzia că a sosit timpul pentru o vizită la Muzeul Figurilor de Stil, să vadă şi ea că nu tot ce zboară se mănâncă. M-am dus la grădiniţă şi am vorbit cu Miss să-i dea drumul mai devreme, că-n ziua aia tot aveau program de acrobaţii şi fiţe. Doamna Miss, i-am spus, daţi-mi-o pe Francisca mai devreme, că vreau s-o duc la Muzeul Figurilor de Stil. Luaţi-o, luaţi-o, mi-a spus Miss, numai să nu vă duceţi cu ea la McDonald. Că parcă mai aveam eu bani de McDonald după ce plătisem grădiniţa... Ne-am dus direct la Muzeul Figurilor de Stil, unde-i intrarea gratis. În prima sală erau tablouri cu unu' Vico şi mult text. Am trecut prin ea ca săgeata, să n-apuce Francisca să mă-ntrebe cine-i nenea şi să mă pună să-i citesc. Da' nici pe ea nu părea s-o intereseze prea mult. Oricum, nu-i place la muzee. Am avut noroc că-n ziua aia ploua şi n-a făcut circ că de ce nu mergem în parc. Da' avea o faţă lungă de ziceai că dă cu bărbia-n parchet. În a doua sală s-a mai înseninat:
- Ce-i fluturele ăla mare? m-a întrebat.
- Metafora, tată, am lămurit-o eu, apropiindu-mă cu ea de vitrina în care metafora fâlfâia alene din aripi.
- Da' de ce are aripile din oglinzi?
- Păi ca să oglindească în ele lucrurile care-s prea departe unele de altele şi să le-aducă mai aproape.
- Da' de ce să le-aducă mai aproape?
- Ca să se uite unele la altele din cele două aripi şi să se vadă altfel. Ca atunci când te-ai costumat tu-n buburuză pentru serbarea de la grădiniţă şi te-ai uitat în oglindă...
- Şi de aia-mi zici câteodată buburuză chiar dacă eu sunt fetiţă?
- Îţi ziceam şi înainte. De când erai mai mititică. Pentru că erai rotunjoară, te mişcai încet şi aveai ochişorii negri-negri ca punctele de pe aripioarele buburuzei. Şi-odată când ţi-am pus o hăinuţă roşie, mi s-a părut că eşti chiar buburuză.
- Da' buburuza ce mănâncă?
- Polen de ridichi de lună, am improvizat eu.
- Şi mi-ai da să mănânc polen din ăla? s-a strâmbat copilul, care nici vinete nu mănâncă de bună voie.
- Cum să-ţi dea tati aşa ceva? Dacă-ţi spun buburuză nu-nseamnă că te metamorfozezi într-o goangă, ca băiatul din poveste, care s-a trezit într-o dimineaţă ditamai gândacul...
- Îmi spui şi mie povestea?
- Nu acum.
- Da' s-au mai jucat copiii cu băiatul ăla după ce s-a morfozat în gândac?
- Îţi spun altă dată. Acum uită-te la metaforă.
- Eu m-aş fi jucat cu băiatul-gândac... Dacă într-o dimineaţă mă trezesc buburuză, mai mă primeşte Miss la grădiniţă?
- Francisca, termină cu prostiile. Când îţi spun buburuză, folosesc o metaforă. E ca şi cum ţi-aş pune un costum pentru serbare. Sau ca atunci când îţi spun păpuşică sau îngeraş...
- Sau vacă-ncălţată?
Francisca s-a plictisit repede de metaforă. A luat-o de capul ei prin sală, turtindu-şi năsucul de vitrinele cu figuri de stil.
- Iii, ce drăguţ e, a exclamat ea ajungând la o vitrină mai de la margine. Ăsta ce e?
- Epitetul, i-am citit eu de pe etichetă.
- Şi ce ştie să facă, s-a interesat ea.
- Ce ştiu să facă şi fundiţele pe care ţi le prinde tati în păr.
- Adică să mă facă mai frumoasă?
- Mmm, da...
- Şi dacă n-ar mai exista fundiţe?
- Atunci ţi-aş spune fetiţa tatii drăgălaşă şi tot frumoasă ai fi...
- Aoleu, da' ăsta ce mai e? s-a scuturat Francisca, uitându-se mai de la distanţă la vitrina cu oximoronul.
- Nu-ţi prea place, aşa-i? am întrebat-o.
- Da' deloc.
- Ei, nici lui tati nu-i place când îmi spui "eşti un tătic rău" doar pentru că te trimit la culcare. Un tătic este totdeauna bun, ne-am înţeles?
- Da' de ce le ţine în cuşti? a schimbat Francisca subiectul.
- Ca să nu scape, i-am explicat.
- Da' dacă scapă ce se-ntâmplă?
- Dac-ar scăpa, tu te-ai transforma într-o buburuză de-adevăratelea şi-ai mânca polen de ridichi de lună de ţi-ar ieşi pe urechi, tati s-ar transforma într-o vrăjitoare rea, iar în loc de păr, din cap ţi-ar creşte doar fundiţe.
Cu asta am reuşit s-o pun pe gânduri. S-a uitat fără să mai întrebe nimic la paradox, la onomatopee, la alegorie, la metonimie, la sinecdocă şi la anacolut, până am dat să intru cu ea în sala unde, într-o vitrină cât acvariul lui Moby Dick, se lăfăia hiperbola.
- N-aveţi voie cu copilu' la hiperbolă, domnu', m-a oprit supraveghetoarea. Decât dacă are peste paişpe ani.
- Cum să aibă, doamnă, peste paişpe ani, i-am luat eu apărarea, că-i decât la grădiniţă.
- Atunci intraţi dumneavoastră singur la hiperbolă şi lăsaţi copilu' cu mine, că mă ocup eu de el.
Apoi mieros către Francisca:
- Puişor, hai cu tanti să-ţi arate prozopopeea. Să vezi numai ce frumoasă e. Şi blândă... Te lasă să pui mânuţa pe ea dacă eşti cuminţică. Da' ţi-ai găsit... Unde n-a-nceput drăgălaşa de Francisca să se smiorcăie de ziceai că i s-au înecat toate corăbiile:
- Hiperbolaaa... vreau la hiperbolăăă...
Pân'la urmă ne-a lăsat, c-a zis că dacă mai urlă mult, vin bodigarzii şi cine ştie... Şi mi-ar fi părut şi rău să nu ne lase, că eu, drept să spun, mai mult pentru hiperbolă o adusesem pe Francisca la Muzeul Figurilor de Stil.
- Câtămai măgăoaia, s-a minunat Francisca văzând-o. La ce-i bună?
- Păi e ca pompa cu care umflăm salteaua pneumatică atunci când mergem la mare, numai că muuult, muuult mai puternică. Face din ţânţar armăsar, din euglenă balenă şi din scântee cale lactee.
- Îmi iei şi mie o hiperbolă de asta de ziua mea?
- Ce să faci cu ea?
- Îmi trebuie mie...
- De ce?
- Păi...
- Nu-ţi iau!
- De ceee?
- Păi tu ştii ce se-ntâmplă dacă scapă asta din cuşcă?
- Ce?
- Toate lucrurile pe care acum le umflă tati din cuvinte or să se umfle deadevăratelea şi-o să fie de rău. Când o să-ţi spun că aştept de-o săptămână să-ţi pui ghetele, chiar o să se facă o săptămână în care te chinui să te-ncalţi. Fără să mănânci, fără să dormi, fără să te joci, fără
să mai mergi la grădiniţă. Iar când o să vă spună Miss că la ora de acrobaţii şi fiţe vă spargeţi în figuri, chiar o să vă spargeţi, ca paharul pe care l-ai spart tu zilele trecute... Mi-e şi groază să mă gândesc. Aşa că, draga mea, e bine ca hiperbola să rămână acolo unde e.
- Atunci hai acasă, mi-a spus Francisca oftând. De zece mii de sute de săptămâni ne spargem în figuri prin magazia asta de pompe simandicoase şi-mi pică tavanu-n cap de plictiseală.
Am ieşit. Ploaia se oprise. Un curcubeu corect făcea gaură-n cer.
- Hai cu tata în parc, i-am spus.