Cum sta treaba cu fluturii

Cred ca sunt una dintre putinele persoane care n-au fost impresionate de reclama Cosmote. Si asta dintr-un motiv cat se poate de simplu. Cand eram mica, am avut un singur fix, si ala pe la 3 ani. Mama avea o bluza de trening alba, pe care scria, de la umarul stang pan’ la al drept, pe rotund, asa, Louisianne. De pe tricoul ala am invatat sa citesc si, cand am priceput literele, obisnuiam sa repet obsesiv “L-o-u-i-s-i-a-n-n-e, Louisianne. E bine, mami?”. De zeci de ori, in fiecare seara.

In rest, adresam intrebarile o singura data si ma straduiam sa nu enervez. Intr-un fel, a fost bine asa, pentru ca am incercat mereu sa tin minte din prima. Daca n-a mers sau am uitat pe drum, trebuia sa ma descurc. In fine, sa nu divaghez. Ai mei m-au invatat sa intreb doar daca e cazul si, daca intreb, sa acord atentie raspunsului. Asta, o data.

A doua ar fi ca la mine in familie se fac doua lucuri: se vorbeste, adeseori, pe sleau (n-as zice porcos, ca nu-i fun daca nu sunteti aoclo sa intelegeti) si se tipa. Relatia mea cu tata e una speciala, semanam din multe puncte de vedere si putem fi amandoi destul de colerici. Faza e ca adeseori ne-am distrat cunostintele behaind unul la celalalt, pentru ca, doar cateva minute mai incolo, sa conspiram cine ste ce concert de ragaituri, ca s-o disperam pe mama (nu, eu nu ragai, ca printesele nu ragaie).

In clasa a doua parca, am avut celebra problema cu vulpea si cainele, care alearga fiecare nush cum. Trebuia sa descopar in cat timp reuseste sa ajunga vulpea cainele. Pe cuvant de femeie, si in ziua de azi mi-e groaza de problema aia. Asta pentru ca, dupa ce mi-a explicat-o de doua ori, iar ochii mei erau tot mai mari si mai umezi, semn ca nu pricepusem nimic din ce-mi explicase (desi tata-i un om cu o logica solida), pe mustacios l-au apucat dracii si a-nceput sa zbiere.

Nu-mi mai amintesc ce s-a intamplat. Ce stiu e ca mai am si acum desenele facute de el pentru ora de desen, gasesc si acum, prin te miri ce carti din biblioteca, hartiute cu scrisul lui, in care incerca sa-mi explice matematica. Da, tata tipa, eu tip, in 29 de ani am tipat mult unul la celalalt. Interesant, imi dau seama acum, cu un oarecare respect, daca nu in vorbe, macar in voce.

Cu mama, relatia e altfel. Still, stie ca, atunci cand ajung sa ridic tonul, o fac fix pentru ca-mi pasa prea mult de ea. Lucrurile care nu ma lasa rece ma aprind. Cand ma aprind, adeseori, ies scantei. Cand tac, fie m-am detasat, fie lupt ca sa fac asta.

Mi se pare condamnabil sa-ti uiti parintii, sa nu vorbesti cumva cu ei, sa nu-i ajuti si sa nu le intorci dragostea. Mi se pare gresit sa nu le explici ceea ce, poate, acum, ii depaseste pe ei (“Eu cum trimit SMS-uri?” – rings a bell, anyone?), sa nu ai rabdarea sa le spui de 100 de ori cum se deblocheaza telefonul sau sa nu gasesti un minut, in fiecare zi, ca sa te interesezi despre ei.

Nu sunt de acord insa cu modul in care fiecare asculta, cu felul in care exista si functioneaza relatiile cu cei dragi tie. Da, trebuie sa ascultam mai mult, si fiecare asculta in felul lui.

Cititorul din peșteră de Rui Zink

Ce se întâmplă atunci când un profesor de literatură care a ştiut să se facă îndrăgit de elevii săi şi care a citit probabil un munte de cărţi decide să îşi încerce şi talentul la scris? Poate eşua lamentabil - unii sunt făcuţi doar să analizeze - sau poate scrie poveşti grozave. 

Câteodată, însă, apare câte unul care scrie o mică bijuterie literară, iar unul din ei este chiar Rui Zink. Să nu vă aşteptaţi însă la un eseu filosofic despre viaţă; sunt câteva cuvinte de genul ăsta ("Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar.") dar Rui Zink a pornit cu altă idee la drum: el a creeat un manifest pentru citit, folosindu-se de instrumentele pe care le cunoaşte cel mai bine. A ieşit la lumină astfel povestea unui băiat care nu a pus mana pe prea multe cărţi (nici măcar la propriu) şi care, încercând să se ascundă pe o corabie, se trezeşte în mijlocul pustietăţii albastre alături de un echipaj aflat în căutarea unui monstru: Anibalector. 

Anibalector nu este mâncător de oameni "de profesie", după cum probabil v-aţi gândit, făcând legătura cu faimosul canibal, deşi când este ameninţat nu se sfieşte să îi considere un alt fel de mâncare. Numele lui nu vine de la Hannibal Lecter ci de la animal lector. Pentru că asta este, un animal uriaş care îşi petrece viaţa citind cărţile de pe corabiile aruncate de mare pe insula sa. Cei doi devin printr-un concurs de împrejurări parteneri de discuţie şi vocea autorului care dă propriile sale răspunsuri la întrebări de genul "Ce faci dacă nu înţelegi o carte?", "La ce serveşte cititul?".

Până la urmă această poveste (pentru că da, are şi un punct culminant şi un deznodământ) cred că este scrisă mai degrabă pentru "necititori". Pentru prietenii cărţilor sunt spuse următoarele cuvinte:

"Ocazional, am" cum să spun" miraje. Îmi plimb ochii peste feţele din jur, feţele voastre şi, ici şi colo, mi se pare că văd un Anibalector. În miniatură, bineînţeles, sau latent."

De-astea, ceva-uri

Am început anul cu o tăietură straşnică la picior, din cauza unui pahar care pur şi simplu nu voia la mine în mână, ci pe ciorapii mei a la french, cu trandafiri negri… Şi zău dacă mi-a păsat că îmi curgea sânge şiroaie de pe picioare în timp ce toată lumea din încăpere căuta şerveţele şi spirt si prostii din astea. Eu nu mă gândeam decât la ciorapii mei cu trandafiri mici, negri, din dantelă… Deh femeile.

Continui anul cu acelaşi amestec de senzaţii: când ar trebui să-mi pese de una, eu mă gândesc la aialalată şi tot aşa. După o pauză de câteva luni, am revenit la cărţi. Asta pentru că, probabil, s-au terminat toate horror-urile decente. Still, aseară am descoperit o chestie, High Tension îi zice, un film de acum vreo câţiva ani. Crime plăcute, numai bune de pus în ramă, a little gore stuff şi nişte decoruri româneşti pe care le-am semi-recunoscut. A, şi puţin Luc Besson, cum îi şade bine unui film franţuzesc.

Acum eu sper ca starea asta de hohoscop să nu mă ţină până la începutul lui 2010, când probabil voi sparge cine ştie ce şi, bineînţeles, la 12.00 noaptea mi se vor servi şerveţele, spirt şi altele. Prefer şampania, sincer.

Urmează patru zile în care voi uita de orice, mai puţin de mine. Sau poate şi de mine, că aşa e sănătos, nu?