Am agreat cu mai multi dintre prietenii mei că toti nou-născutii sunt urâti. Rând pe rând prietenii mei au devenit apoi părinti si mi-au transmis că de fapt numai ceilalti nou-născuti sunt urâti, în timp ce ai lor sunt parcă rupti din soare. Sigur, trecerea din observator în tată isi alterează, si pe bună dreptate, simturile.
Asa se face că toti nou-născutii sunt admirati ca „exceptionali”. si după ce cresc îsi păstrează statutul de minuni vii, măcar pentru câtiva ani. Unii sunt capabili, la nici trei-patru ani, să deosebească de la distantă mărcile masinilor. Altii pot vorbi la fel de bine în două sau trei limbi. Altii pot să joace tenis. Unii tin minte zeci de poezii. Altii cântă deja la diverse instrumente. Părintii au destule motive să spună despre orice copil: „al meu e extraordinar”. Apoi, pe măsură ce anii se adună în urma lor, despre tot mai putini odată-copii se mai spune: „e exceptional”.
Tehnic, explicatia e simplă: neuronii nefolositi mor cu miile în fiecare zi. Neavând cum să-si antreneze în permanentă toate sinapsele, creierul le lasă pe unele în paragină. Preocupările părintilor si mai apoi educatia, ambientul, viata de zi cu zi, toate astea decid care zone din creier sunt abandonate si care nu. Neuronii exersati luptă în continuare, iar ceilalti mor – multe mii în fiecare zi – odată cu sansa noastră de a-i folosi pentru a ne transforma în cineva care stie mai multe, în cineva care poate face lucrurile mai bine.
În timp, pentru că societatea tinde să se uniformizeze, cei mai multi dintre noi ajungem să învătăm cam aceleasi lucruri si cam la fel de bine, îndepărtându-ne tot mai mult de „exceptional”. Pentru asta putem da vina, pe bună dreptate, pe părinti, pe educatie, pe ambient, pe viata de zi cu zi. si mai putem da vina pe noi, că nu ne-am grăbit să fim mai mult de îndată ce am aflat că neuronii mor.